Tot ce se ştie despre Ţuţea se ştie din întâmplare.
S-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, având în urmă un şir de străbuni preoţi, el apărând, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul îl face în parte la Câmpulung Muscel, în parte la Cluj; tot la Cluj face şi Facultatea de Drept, unde îşi ia titlul de doctor în ştiinţe juridice.
Se instalează la Bucureşti, lucrând în Ministerul Economiei Naţionale. Face mai multe călătorii diplomatice — la Berlin, Budapesta şi Moscova; este mediatorul celui dintâi tratat economic între Regatul României şi noua putere sovietică. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea şi alţii, colaborează la revista Cuvântul a lui Nae Ionescu, în timp ce la Cluj, în studenţie, fiind de stânga, colaborase la reviste socialiste. Citeşte îndelung şi temeinic, abordând zonele clasice ale culturii. Îşi face în epocă un renume de om de spirit şi adâncime.
Ţuţea nu a visat să aibă operă, însă se vede treaba, cum se întâmplă în poveşti, că Dumnezeu dă cui nu cere — iar Ţuţea nu a cerut niciodată. Tot ceea ce a scris are o motivaţie de cronicar: s a simţit dator să fixeze în memoria scrisă evenimente şi idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin şi ele dintr o altă preocupare decât cea de scriitor; sunt pagini mărturisitoare, în care nimeni nu va găsi noutăţi, în nici un domeniu; sunt pagini de reafirmare, de adunare şi sistematizare a unor adevăruri spuse deja, dar care trebuiesc mărturisite, proclamate din nou, spre ţinere de minte…
Opera lui Ţuţea se plimbă pe stradă. Dacă întâlniţi, uneori, câte un tânăr închinându se în faţa bisericii şi arătând spre dumneavoastră priviri în care vă oglindiţi, sau câte un tânăr cufundat în lectură, în cine ştie ce săli friguroase de bibliotecă, sau câte un om trecut de mult de tinereţe, dar cu o vajnică articulare pe care numai suferinţa o dă, ei bine, să ştiţi că, aşa fragmentară cum pare la prima vedere, aţi avut de a face cu opera lui Petre Ţuţea.
S-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Botenii de Muscel, având în urmă un şir de străbuni preoţi, el apărând, printre livezile muscelene, ca fruct ultim al harismei acestora. Liceul îl face în parte la Câmpulung Muscel, în parte la Cluj; tot la Cluj face şi Facultatea de Drept, unde îşi ia titlul de doctor în ştiinţe juridice.
Se instalează la Bucureşti, lucrând în Ministerul Economiei Naţionale. Face mai multe călătorii diplomatice — la Berlin, Budapesta şi Moscova; este mediatorul celui dintâi tratat economic între Regatul României şi noua putere sovietică. Prieten cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Petre Pandrea şi alţii, colaborează la revista Cuvântul a lui Nae Ionescu, în timp ce la Cluj, în studenţie, fiind de stânga, colaborase la reviste socialiste. Citeşte îndelung şi temeinic, abordând zonele clasice ale culturii. Îşi face în epocă un renume de om de spirit şi adâncime.
Ţuţea nu a visat să aibă operă, însă se vede treaba, cum se întâmplă în poveşti, că Dumnezeu dă cui nu cere — iar Ţuţea nu a cerut niciodată. Tot ceea ce a scris are o motivaţie de cronicar: s a simţit dator să fixeze în memoria scrisă evenimente şi idei care au traversat cerul vremii sale. Paginile dictate vin şi ele dintr o altă preocupare decât cea de scriitor; sunt pagini mărturisitoare, în care nimeni nu va găsi noutăţi, în nici un domeniu; sunt pagini de reafirmare, de adunare şi sistematizare a unor adevăruri spuse deja, dar care trebuiesc mărturisite, proclamate din nou, spre ţinere de minte…
Opera lui Ţuţea se plimbă pe stradă. Dacă întâlniţi, uneori, câte un tânăr închinându se în faţa bisericii şi arătând spre dumneavoastră priviri în care vă oglindiţi, sau câte un tânăr cufundat în lectură, în cine ştie ce săli friguroase de bibliotecă, sau câte un om trecut de mult de tinereţe, dar cu o vajnică articulare pe care numai suferinţa o dă, ei bine, să ştiţi că, aşa fragmentară cum pare la prima vedere, aţi avut de a face cu opera lui Petre Ţuţea.
